Latest Entries »

Bogdan Adrian

Robert Marooni este un personaj intrigant. După ce a studiat Comunicare și Relații Publice la SNSPA în București, s-a licențiat în Tehnologie și Echipamente Neconvenţionale la Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi Iași, iar apoi a mai urmat și un master în Științe Informatice. Cu toate acestea a lucrat o perioadă îndelungată în vânzări pentru că, spune el, se descurcă admirabil să vorbească cu oamenii

.Image

 

Într-o societate în care siguranța locului de muncă este cea mai importantă, Robert Marooni a decis să demisioneze din postul de National Sales Manager din cadrul unei companii de software austriacă pentru a face un business din pasiunea lui de o viață, fotografia. Astăzi deține două afaceri: Studioul World Up Photography și o firmă specializată în închirierea de echipamentfoto. (http://inchiriereobiectivecanon.ro/)

Robert, care a fost primul contact cu fotografia?

– Primul contact cu fotografia l-am avut în copilărie, datorită unui prieten de…

View original post 1,378 more words

Sf-Arhangheli-Mihail-si-Gavriil

Arhanghelul Mihail, inger al adevarului si dreptatii,sa-ti stea alaturi mereu,la bine si la greu,sa-ti lumineze calea si sa-ti arate destinul. La multi ani Mihai & Mihaela !!! 

Arhanghelul Gavril inger al bunei vestiri sa iti calauzeasca pasii Gabriel/Gabriela si sa ai parte de o zi la fel de frumoasa ca tine “La multi ani!”

Prima lectie de viata : Renuntarea

Youve-Gotta-Let-Go

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda.
La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: “Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta.”
De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun.
Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: “De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme.” Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: “Unii nu invata niciodata asta.”

E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia.

Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci.

Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: “O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta.” Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel.
Cateodata trebuie sa renuntam la lucruri pe care stim cu certitudine ca nu le putem regasi nicaieri, niciodata. Pe care stim ca nu le vom putea inlocui. Toata arta de a trai consta in a sti sa renunti, discret, elegant. Si in a sti sa iti limitezi durerea. Minte cine spune ca nu doare. Ba doare, doare al dracului de tare, chiar daca ai invatat lectia inca devreme. Chiar daca ai un caracter mandru si demn. Chiar daca stai in picioare, desi te doare atat de rau incat durerea te incovoiaza ca o lovitura de pumn in stomac. Te chirceste, sufleteste macar.

Si e important sa inveti lectia renuntarii, mentinandu-ti totusi ambitiile, fanteziile, dorintele. Adica e important sa stii sa renunti, dar sa intelegi ca o renuntare nu implica renuntarea la orice, definitiva. O renuntare punctuala nu inseamna anihilarea planurilor, dorintelor, aspiratiilor. E important sa poti renunta, avand in acelasi timp curajul de a avea alte teluri, tinte, fara sa te descurajezi, fara sa te inchistezi, fara sa te inchizi in cochilie. Sa renunti, cu privirea senina si capul sus, chiar daca doare al naibii. Fara sa invinuiesti pe nimeni pentru faptul ca a trebuit sa renunti. Fara sa ai nevoie sa negi atractia pe care o aveai pentru jucarie. Fara sa ai nevoie sa o improsti cu noroi, sa ii negi calitatile, sa o ponegresti. Fara sa iti fie rusine de faptul ca ti-ai dorit-o, si ca ai trait ceva frumos. E important sa stii sa renunti, acceptand ca renuntarea face parte din viata. Ca e o etapa pentru a merge mai departe. Pentru a-ti fixa alte orizonturi.

Acum invart povestea la care am asistat, pe toate partile. Si abordez cu totul si cu totul alt unghi. Sau poate…. ? Poate ca mama nu ar trebui niciodata sa ne spuna: “O sa-ti cumpere mama unul la fel, sa fie al tau.” Poate aceasta promisiune, cu rol de consolare, e prima minciuna (sigur, cu scop nobil, dar tot minciuna ramane), pe care parintii o rostesc in fata copiilor, desi stiu ca niciodata acel ceva pierdut nu va putea fi copiat, cumparat, replicat. Si ca nu exista consolare posibila. Ca singura posibila iesire din situatie e renuntarea. Pura. Constientizarea faptului ca nu putem avea chiar orice. Intelepciunea de a pasi mai departe.
Poate mamele ar trebui sa se rezume la a explica: “Trebuie sa lasam jucaria aici. Nu e a noastra“, eventual adaugand un “O vom gasi data viitoare cand venim“, decat sa promita: “vei avea una la fel“. Poate in unele cazuri e chiar o minciuna, in sensul propriu. Poate chiar sunt mii de mame care nu pot cumpara copiilor lor ceva la fel, ca sa-i consoleze. Nu stiu daca e o minciuna utila. Nu cred ca e buna, constructiva, desi scopul e alinarea. Poate ca aceasta promisiune este cea care declanseaza si mai multe dureri, caci sperăm și așteptăm acel altceva care ni se va oferi si care seamana perfect cu ce nu am putut avea. Si in cele mai multe cazuri, acel altceva nu vine. Si adesea, nici macar nu exista. De unde decurg alte dureri, alte frustrari, alte deceptii.

Dincolo de asta, sunt unii care nu invata niciodata aceasta lectie. Si pentru ca ei nu au invatat lectia unu, pun probleme celor din jur. Ii recunoasteti, sunt printre noi. Sunt, de pilda, cei care nu stiu sa piarda un joc de carti intre prieteni. Sunt cei care pun in carca celorlalti orice lucru care nu le iese. Sunt cei care gasesc tapi ispasitori intotdeauna, iar o relatie care nu functioneaza e intotdeauna din vina celuilalt. Pentru ca, asa cum nu stiu sa renunte, nu stiu nici sa-si asume nimic. Caci renuntarea, ca lectie, vine pereche cu asumarea… Asumarea unor acte. Asumarea si insusirea unor momente frumoase, chiar daca trecute. Asumarea fericirii. Asumarea si recunoasterea paradisului pierdut. Asumarea inclusiv a unui sentiment de lipsa. Cauterizarea ranilor.
Si trecerea mai departe. Inspre inseninare.

 

Multumiri , Ana Gabriela Malcinschi

http://mirandolina.ro/2009/09/02/prima-lectie-de-viata-renuntarea/

La multi ani, Mariilor !!!!

Maria

1252_sfintii_petru_si_pavel_w400

Fie ca sfintii ce te protejaza sa-ti aduca mult noroc, fericire si impliniri. Sa ai o zi minunata!

Image

Sunt convinsa că și tu îți aduci aminte cu mare drag de copilărie. Acea perioadă a vieții în care totul era simplu, frumos și nu trebuia să faci mai nimic.

Perioada în care părinții îți făceau toate poftele (atunci când meritai) și tu stăteai cât era ziua de lungă pe-afară cu prietenii, la joacă.

Copilăria este cu siguranță cea mai prețioasă perioadă a vieții. Când ești copil abia aștepți să crești și să faci ce vrei tu, fără să mai fii îngrădit de părinți.

Când crești și dai piept cu viața reală începi să-ți dorești să fii din nou acasă la părinți și să nu ai niciun fel de grijă pe cap. Să nu trebuiască să te gândești la facultate/job/familie și să îți stea mintea doar la ceea ce vrei tu.

La mulţi ani tuturor copiilor și nu în ultimul rând tuturor celor care mai au o fǎrâmǎ de copil in ei !!! 

easter

 

Pe salcii verzi si flori de mar,
Iisus Sa-ti intre-n casa,
Sa-ti lase-n inima si-n gind,
LUMINA PRETIOASA
Paste Fericit!

La multi ani Floriilor !!!

De Florii

…un articol de Valentin Roman.

secui

    Uite ce-ți propun, dragă vecine secui: eu îți dau autonomie, nu doar culturală sau teritorială în cadrul Statului român, ci totală, fă-ți țara ta, îți dau eu din pământul meu și fă-ți tu țara ta în mijlocul României. Steag ai deja, îți mai trebuie țara, se pare că-n țara mea nu-ți place. Și pentru că-s generos și nu-mi place să te văd cum te zbați în chinurile unor frustrări dureroase, sunt dispus să fac ce-am zis mai sus. Dar trebuie să fii conștient de niște lucruri, vecine, anume că, după ce vei avea țara ta, pe care ți-o dorești atâta, de la mine nu trebuie să mai ai așteptări, vei trăi într-o enclavă înconjurată de România, orice pleacă dinspre tine spre alte zări, trebuie să treacă prin teritoriul meu, la fel precum trebuie să treacă prin el orice vine spre tine. Iar eu voi avea dreptul să controlez aceste lucruri și să pun ce taxe de tranzit vreau. Nu ai cum să influențezi acest drept, că eu fac ce vreau în țara mea, tu faci ce poți în a ta. Vei avea nevoie de hrană, la tine culturile, în mare, sunt doar de cartofi. Ai nevoie de grâu, porumb, legume și altele. Ți le voi furniza, ca un vecin bun ce voi fi, însă la prețurile dorite de mine. Ce zici de 50 de euro pe kilogramul de grâu sau 100 de euro pe kilogramul de roșii ? Te asigur că sunt de cea mai bună calitate. Avem din belșug în Bărăgan, de pildă. Din păcate pentru tine, Baraganul va rămâne al meu…

    Vei mai fi nevoit, evident, să-ți educi copiii. Te pot ajuta și la acest capitol. România are câteva centre universitare mari, la București, Cluj și Iași, de pildă. Îți voi accepta copiii la studii acolo în schimbul unor taxe anuale modice, cum ar fi 500.000 de euro de persoană. Sunt sigur că-ți vei permite, exporturile de cartofi îți vor asigura un PIB peste cel al Norvegiei probabil… În cazul instituțiilor de învățământ, probabil că taxele mele ți se vor părea mari, așa că poate vei decide să-ți înființezi și tu câteva. Ar fi o idee excelentă, doar că eu, de pildă, nu voi recunoaște diplomele emise de acestea. Și chiar dacă le-aș recunoaște, probabil că școlile tale vor funcționa în limbă maghiară, așadar nu am cum să-ți anagajez absolvenții pe teritoriul meu. Singura variantă pentru a avea ceva șanse, ar fi să folosești în școlile tale limba română, pentru ca absolvenții să-și găsească de lucru în România, dar asta nu ar însemna oare să te expui riscului de a te…româniza ? De-asta zic, ai grijă ce decizii iei și în planul ăsta. În mod clar, ca nouă entitate statală pe harta lumii, nu vei face parte încă de la început din organizațiile internaționale, nu vei fi nici în UE, nici în NATO, nici membră a vreunui tratat de comerț. Iar eu voi avea dreptul să controlez cine îmi tranzitează teritoriul catre tine și în ce scop sau dinspre tine către alte meleaguri. În cel de-al doilea caz, pot să-ți ofer vize de tranzit pentru tine în schimbul unei taxe de, să zicem, 100.000 de euro bucata valabilă pentru doar o pășire pe pământul românesc. Ce zici ? Îți convine ? Ți-am spus că sunt generos azi. E frumos afară, deci am toate motivele să fiu așa. De asemenea, nu ai nici aeroporturi internaționale și nici porturi. Dacă vei dori, tot ca un vecin bun ce-ți voi fi, îți pot închiria câteva docuri la Constanța, să faci și tu comerț. Chiria o stabilim împreună, prețul de pornire, unul decent zic eu, ar fi de 500.000.000 de euro pe an. Acolo poți încărca vase cu cartofi pentru export. Va trebui să ai bani pentru spitale, de pildă, și resurse indejuns pentru a plăti o forță de poliție, medici buni, chirurgi, soldați etc. De pildă, fără spitale și doctori buni, vei fi nevoit să-ți tratezi bolnavii în țara mea, unde, în mod cert, asigurările medicale emise de tine, nu vor avea acoperire. Însă nu te pot lasă la greu, îți voi prelua suferinzii, dacă ești de acord ca pentru o operație de apendicită să plătești 50.000 de euro.
    Dacă eu sunt xenofob sau ultrantionalist, tu ce ești ?
    Din toate cele de mai sus rezultă că eu nu sunt nici xenofob, nici ultranatonalist, în schimba rezultă că tu, vecine, ești anti-european. Te întrebi cum așa. Simplu: în timp ce Europa dorește o omogenizare culturală și economică (o fantezie, de altfel), tu vrei separatism și visezi la Ungaria Mare, o chestie la fel de utopică, imposibil de realizat, din pricina faptului că până și în acel stat medieval, tot o minoritate reprezentai. Ți-aș putea reaminti diverse părți ale istoriei din care poate vei înțelege că te-am primit în țara MEA, ți-am dat pământ, apă și pâine, dar se pare că nu-ți este de ajuns. Până și originea îți este neclară, în sensul că tu, secui, te dai drept maghiar, dar nici măcar istoricii Budapestei nu s-au pus de acord cine ești, de unde vii și dacă ești sau nu înrudit cu ei. În “Gesta Hungarorum”, Simon de Keza, un preot de la curtea lui Ladislau al IV-lea (1278-1290), afirmă că “după cucerirea Panoniei de către unguri, secuii au primit o parte din țară, totuși nu în Câmpia Panoniei, ci au trăit aceeași soartă VECINI ÎN MUNȚI CU BLACKII, cu care s-au amestecat și dela cari au împrumutat alfabetul”. Iată cum, dragă vecine, un cronicar ungur face distincție clară între neamul tău, al secuilor, și cel maghiar. Iar un alt aspect interesant al afirmației sale este cel în urma căruia rezultă cum că ai avea ceva sânge românesc și de la ai mei ai învățat să scrii. Deranjant, nu ?

     Treaba de care vorbește nenea Keza mai sus se întâmpla undeva pe la sfârșitul secolului XI sau începutul secolului al XII-lea. Ghici câți ani de istorie aveau ai mei deja pe pământul ăsta când ai venit tu. Îți este greu să aproximezi,nu ? Te înțeleg, pentru tine antichitatea nu există, e imposibil să faci referiri la istoria ta folosind teremenul “înainte de Hristos”. Nu mai vorbesc de neolitic sau epoca fierului, deja pătrundem în zonă SF pentru tine și tăi. Și asta este la fel de deranjant, nu ? Nu îmi voi reaminti de 1.000 de ani în care drepturi în Ardeal ai avut doar tu și alți minoritari, în timp ce pe ai mei i-ai asuprit, le-ai interzis limba, numele românești, religia și orice drept elementar uman. Nu-mi voi aminti de Ip și Trăznea, nu-mi voi aminti de ce spunea scriitorul Geza Kosztensky, decât așa, în treacăt, un singur pasaj din broșura “Politica Națională”, care, la sfârșitul secolului XIX, spunea că “să lăsăm la o parte minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile nemaghiare. DA – NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ȘI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM”. O astfel de atitudine era felicitată, la acea vreme, de ministrul de interne ungar Hyeronimy.
    Ce ai putea face:
    Ai putea să-ți vezi de treaba ta, la fel cum își văd de treaba lor lipovenii, turcii, tătarii și bulgari din România, la fel cum își vede orice om de aici. România ți-a oferit TOTUL, pământ, adăpost, resurse, absolut TOT. Ți-am asigurat, prin legi, dreptul de a-ți utiliza limba, de a avea școli în limba ta, de a-ți practica religia, de a călători liber, de a fi reprezentat în parlamentul de la București, dar și în cel european, a manifesta, celebra, comemora. Ar fi trebuit să ai aceleași drepturi precum toți ceilalți și nimic în plus sau în minus, dar eu ți-am dat mai mult, că te-am văzut necăjit. Poți trăi asemeni mie aici, cu bune și cu rele, cu necazuri și bucurii, cu familie și prieteni alături, cu rate la bănci, uneori zâmbitor, alteori mai supărat. Ai țarina să-ți cultivi pământul dat de strămoșii mei. Și nu ți l-am dat cu chirie, ți l-am oferit pentru vecie pentru că erai pribeag, n-aveai casă și acareturi. Lasă prostiile și nu mai confirma, prin tot ce faci, caracterizarea de “bolnavul Europei”, pe care nenea Churchill ți-a atribuit-o. Mă rog, eu ți-am spus toate astea ca un bun vecin ce-ți sunt și pentru că-mi păsa de soarta ta și a urmașilor tăi. Dacă tu alegi să abuzezi deja de toată permisivitatea asta, e problema ta, dar NU FACE, TE ROG, SĂ DEVINĂ PROBLEMA NOASTRĂ, CĂ N-O FI BINE DELOC ! RESPECTĂ DRAPELUL ROMÂNESC, CONSTITUȚIA SA ȘI POPORUL SĂU ! ! !

Cantec femeiesc

mystery-woman-christopher-witter

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

                                                               Adrian Paunescu